Oțel

Eu nu am ochi. Văd doar atunci când te uiți la mine. Povestea mea e una simplă. Începe într-un magazin de vânătoare. Eram așezat pe un raft alături de alții ca mine. Nu știam că ei există, și nici ei nu erau conștienți de prezența mea.

Trecuse o săptămână(sau poate o lună). E greu să ții evidența timpului atunci când vezi rar ce se întâmplă în jurul tot și ești tot timpul rece. Un bărbat îmbrăcat într-o haină de piele roasă și prăfuită m-a ridicat de pe raft, s-a uitat la mine, m-a rotit pe toate părțile și apoi m-a pus înapoi. Nu au fost decât două minute, dar atunci i-am văzut pe ceilalți și în ei m-am văzut pe mine pentru prima dată. Dar am văzut-o și pe ea. O oglindă ce, asemenea mie, vedea doar atunci când cineva se reflecta în ea. Am crezut că mi-a zâmbit, dar ar fi putut fi doar cel ce se privea pe sine în ea.

Peste ceva timp am fost cumpărat de un băiat. În drum spre ieșire a alunecat, eu i-am scăpat din buzunar și am văzut oglinda spărgându-se zgomotos. Am stat apoi multă vreme pe întuneric neputându-mă gândind decât la oglindă.

Într-o seară am văzut din nou lumea. Era iarna și era mai albă ca de obicei. A fost prima dată când am văzut zăpada. Am văzut luna în ochii băiatului, dar nu-mi plăcea. Știam că n-o s-o ating niciodată. Apoi am văzut o femeie ce se apropia de noi. Nu ne vedea. Era singurul om pe străduța aceea. El s-a apropiat de ea și m-a pus la gâtul ei. M-a ridicat ușor până la nivelul ochilor și i-am putut vedea fața îngrozită și disperată.

Nu am mai văzut nimic, dar i-am simțit sângele cald ce-I curgea pe mine. Eram cald pentru prima dată. M-a șters pe o bucată din haina ei și am văzut o pată roșie în zăpadă. De atunci am uitat de tot de oglinda din magazin, dar m-am îndrăgostit în fiecare seară de balta aburindă de sânge din zăpadă.